Cristian Muntean

Născut la 18 decembrie 1971, Brașov,  din părinții Ștefan și Maria-Aurelia preot, poet, eseist, redactor tv. Licențiat în teologie pastorală al Facultății de Teologie Ortodoxă din Oradea, doctor în Teologie Biblică al aceleiași facultăți debut absolut în revista “Legea românească “ (1991), debut cu volumul de versuri : “Singurătățile dorului “ (2003). Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din anul 2013. Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de versuri “Nostalgii” (2013) și pentru volumul “ Poeme din exil”(2020).

A publicat : -volumele de versuri: " Singurătățile dorului"(2003), "Tăceri roditoare"(2005), "Neînserate dimineți "(2008), "Silencios fructuosos"- ediție bilingvă (2010), "Citadela sufletului meu" (2011), "Nostalgii" - antologie de autor (2013), "Semne de carte" (2015), "Oglindiri în acuarelă" (2019) și "Poeme din exil" (2020). “Culoarea zilei - jurnal poetic” (2023). -volume de omilii: “ Înțelesuri ale Evanghelie “, “ Bucuriile Cuvântului”, “Decojind ceapa în așteptarea Răsăritului“, -volume de eseuri: “Înțelesuri ortodoxe”, ”Ortodoxia romantică”, ”Gânduri pastorale”,” Ierusalim - Istorie și eshatologie”. -cărți de dialoguri : “Bucuriile credinței”, “Mărturisire și dialog”, “ Ca o zi de duminică”, “Farmecul discret al mirării”. - ediții de text : “ Episcop Vasile Coman,  Rugăciunile pentru autoritățile statului în Cultul creștin “(2007), Episcop Vasile Coman,  “ Glasul credinței, cuvântări apologetice pentru întărirea credinței în Dumnezeu “(2011)

Referințe critice: Anca Maria Dobri, Juvenile Ionașcu, Mircea Moț, Florin Șindrilaru, Constantin Necula, Liliana Ursu, Răzvan Voncu, Cezar Boghici, Ioan Paler, Adrian Lesenciuc,  Laurențiu Ciprian Tudor, Anton Nicolae, Olivia Axinte, Constantin Petrea, Virgil Borcan, Ovidiu Moceanu.

Virgil Borcan : “ S-a observat cu precizie critică un aspect esențial al liricii lui Cristian Muntean, pe care aș îndrăzni să-l numesc sublimare, în sensul aproape chimic, nu psihanalitic, al termenului. Poezia lui spune foarte mult ( uneori chiar mai mult) prin ceea ce nu spune, ca și cum autorul și-ar fi însușit ( sunt sigur că a făcut-o) lecția lui Michelangelo, dezgolind statuia din blocul de marmură, ori pe a lui Mallarme, pentru care numirea unui lucru suprima nouă zecimi din plăcerea de a-l sugera. Se obține astfel un reflex retoric destul de rar, un halou al (pe)trecerii cuvintelor, care persistă după încheierea lecturii poemului. Or, asta nu o dă doar talentul, oricât de necesar ar fi el, ci o știința deplină a strunirii textului, pe care de altfel o întâlnim și în eseurile, or, mai recent, minunatele omilii ale părintelui poet”.

Florin Șindrilaru: “ O bună parte din creația poetică a lui Cristian Muntean este apotefmatică. Textul poate fi clar, silogistic dar și asertotic:” Vai de cei ce n-au fost niciodată înfrânți/ Nu vor învinge niciodată/ în viață.” Alteori, textul gnomic recurge la paradox: “ Pentru foarte mulți dintre noi/ iubește-l pe aproapele tău/ ca pe tine însuți/ e o formă de neiubire.” O învățătură, un precept,trece în poezie, iar textul, aparent sec, se cere îndelung asumat: “ Astăzi este mâinile de care /te-ai temut ieri.” Poemul capătă alteori formă unei proze curate, raționamentul de tip conceptual obligând cititorul la meditație:” Am față de moarte un sentiment de vinovăție/ pentru că mă simt dator/ să-i explic mereu/ prezența.//Sunt din ce în ce mai mulți/ cei care îmi cer socoteală// De fapt ei au uitat/ că nu există moarte fără înviere// Înger căzut.”