Dina Hrenciuc

Numele sub care semnează Didina Pișcu (n. Hrenciuc), n. 23 martie 1958, Rădăuți, jud. Suceava. Soția poetului Daniel Pișcu și mama poetei Denisa Duran. Prozatoare. Absolventă a Facultății de Filologie, secția română-franceză, a Universității din București. Bibliotecar la Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov. În 2011 a devenit redactor coordonator al revistei Astra. Literatură, arte şi idei. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. Membră a PEN Club România. Colaborări cu poezie și proză la revistele Convorbiri literare, Cronica, Pagini bucovinene, Arca, Vatra, Contrapunct, România literară și cu publicistică în Bună Ziua, Brașov, Crai Nou și Europa (Novi Sad). A debutat în cotidianul Zori Noi din Suceava în 1972. Debutul în volum s-a produs în 1984 cu romanul Cercuri albe, editat de Cartea Românească. Premii literare: Premiul pentru cea mai bună lucrare de specialitate în volum acordat de ANBBPR în 2000; Premiul pentru proză al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Pas în cerc în 2002.

Opera: proză: Cercuri albe (Cartea Românească, 1984); Despărțire ratată (Albatros, 1998); Pas în cerc (Paralela 45, 2001); Maidanezii (Tracus Arte, 2012); monografii: Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu – monografie (Aula Magna, 2000)

Referințe critice: Constantin Arcu, A.I. Brumaru, Nicolas Catanoy, Onoriu Colăcel, Doina Diaconu, Alexandru George, Ioan Holban, Sorana Ichim, Dorin Obreja, Constantin Pricop, Roxana Racaru, Zaharia Sângeorzan, Alex. Ștefănescu, Nicolae Turtureanu, M.I. Vlad. Referințe în dicționare, istorii literare: Radu G. Țeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (Eminescu, 1993); Ion Bogdan Lefter (coordonator), Scriitori români din anii 80-90 (Ed. Paralela 45, 2001); Marian Popa, Istoria de azi pe mâine a literaturii române (Ed. Luceafărul, 2002).

„Dina Hrenciuc, prozatoare fiind (a publicat trei romane… în aproape 25 de ani), aş putea spune că menţine echilibrul familiei – între tendinţele literare centrifuge ale celor doi. Maidanezii – cartea care mi-a provocat această „poveste” – este un cuplaj al povestirii titulare, cu o alta, Buricul pământului, textul de forţă al volumului. Ambele se înscriu în linia prozei de tranziţie, practicată, post-rev., de prozatori din toate generaţiile. Dacă vreţi a lua, cu adevărat, pulsul societăţii româneşti din ultima jumătate de secol – cu precădere din ultimele decenii – nu e nevoie să butonaţi toată ziua telecomanda, sau să citiţi ziare; e suficient să citiţi romanele sau să vizionaţi filmele acestei perioade, spre a percepe convulsiile, dramele de adâncime, nu doar glazura, poleiala, edulcolarea, nepăsarea, inconştienţa, deseori criminale. Zice vocea auctorială în Buricul pământului: „Nu întâmplările contau în oraşul acela, ci spaţiul dintre întâmplări, nesigur, neclar, impregnat cu o forţă misterioasă, fascinantă, din care se năşteau întâmplările.” Ca şi-n romanele lui Dan Lungu, Petru Cimpoeşu, Lucian Dan Teodorovici, Călin Ciobotari, Doru Kalmuski, ca şi-n filmele lui Mungiu sau ale lui Porumboiu, „acţiunea” se petrece undeva, într-un oraş de provincie, într[1]un loc unde (sadovenian) nu s-a întâmplat nimic, unde nu se ştie dacă „a fost sau n-a fost”. Revoluţie, de exemplu. Şi unde, peste noaptea istoriei, apar numeroşi inşi cu certificat de revoluţionar la purtător. ”. (Nicolae Turtureanu, Cronica, nr.2(25)/2013)

„Romanul Despãrțire ratatã este o lucidã descindere în meandrele eului feminin, dezghiocat de misterul convențional.[…] Descrierea este ,neîndoios, în sistemul de notație a lui Giraudoux, a cãrui Suzane et le Pacifique e plin de sugestive surprize. În timp ce Pacificul Suzanei este pitoresc, în tonuri de acuarelã, pãdurea Teodorei este cvasi-alegoricã, în susurul de încântare lãuntricã, mimând lirica pãdurii. Fãrã a face exegeze inutile, Despărțire ratatã este un roman psihologic și semnul unei intelectualitãți subtile.” (Nicholas Catanoy (Katanoy), Familia, nr.6(559)/2012)