Ioan Fintiș Vintilă

Numele  sub care semnează Ioan Vintilă, n.6 iulie 1954, Finta, jud. Dâmbovița. Poet și publicist. Fiul Tudorei (n. Matei) și al lui  Alexandru Vintilă. Absolvent al Liceului Indusrial de Petrol din PLoiești (1974) și al Facultății de Tehnologia Prelucrării Țițeiuluii și Petrochimie a Institutului de Petrol și Gaze. Inginer. Frecventează în studenție Cenaclul „I.L. Caragiale” din Ploiești, unde se afirmă ca poet și interpret de muzică folk. Înființează Cenaclul „Prometeu”. Membru al Uniuni Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 1995. Debutează în ziarul Flamura Prahovei (1976). Debut editorial în antologia colectivă Suprema iubire (1977). Citește în Cenaclul de luni la propunerea lui Ion Stratn, Colaborează la numeroase publicații din țară: Luceafărul, Vatra, Poesis, Convorbiri litrare, Ramuri, Timpul, Dacia literară, Cronica, Astra, Familia, Axioma, Sinteze literare. Membru fondator al Grupului de la Ploiești (1992), redactor, secretar de redacție și apoi redactor-șef al revistei Sinteze literare. Vicepteședintele Societății pentru Literatrură Ploiești. Președintele Cenaclului literar „I.L. Caragiale”. Prezent în antologii de poezie din România și din Germania: Lumina laterală. Streiflicht eine auswahl zeitgonossischer Rumanicher lyrik, Dyonisos Verlag, Kastellaum. Premii: Premiul filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Festivalului Național de Poezie Moștenirea Văcăreștilor, Târgoviște pentru Obiecte după frig (1993); Premiul filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România  pentru Ceremonii de iarnă (2002) și Bufonul și KlaRaRegina (2009); Premiul Festivalului internațional de poezie Sighetu Marmației pentru Făptura căzută din mit (2012); Premiul revistei Literadura  pentru Dincolo de ceață (2023); Premiul revistei Cafeneaua Literară pentru Lacrima templului (2024).

Opera: poezie: Singurătatea supremă (Labirint, 1991); Obiecte după frig (Porto Franco, 1993); Amintiri de pe malul celălalt (Calende, 1994); Dealul (Universal Cartfil, 1996), red. 2007; Hierofania (Universal Cartfil, 1997, red. 2006); Halucinația (Biblioteca Sinteze, 1998); Obiecte după frig, antologie de autor (Ed. Regală, 1999); Ceremoni de iarnă (Prefectura Județului Prahova, 2002); Sonete (Prefectura Județului Prahova, 2002); Visul toboșarului (împreună cu Costin Lupu, Labirint, 2003); Timp muzical (Premier, 2008); Bufonul și KlaRaREgina (Karta Graphic, 2010); Icoana din apă (Ghepardul, 2010); Făptura căzută din mit (Karta Graphic, 2011); Amintiri de pe malul celălalt (TipoMoldova, 2013); Fântânile frigului (Tracus Arte, 2014); Lupta cu umbra (TipoMoldova, 2015); Dincolo de ceață (TipoMoldova, 2023); Dinastia timpului (PLeiade, 2023), Lacrima timpului (Limes, 2024); Tristețile mirate (Nimis, 2024); Prăbușirea din abstract (Limes, 2025).

Referințe critice: Mircea Bârsilă, Dan Silviu Boerescu, Iulian Boldea, Romulus Bucur, Adrian Bucurescu, Radu Cange, Liviu Comșia, Stefan Ion Ghilimescu, Gheorghe Mocuța, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Vasile Spiridon, Stelian Stan, Victor Sterom, Nicolae Stoie.

„Cu volumul Singurătatea supremă debutează Ioan Vintilă Fintiș (Ed. Labirint, 1991). Titlul volumului poate da seamă, întrucâtva, de relieful tematic ce-l structurează, de anumite simetrii și simboluri care se lasă descifrate de la o primă lectură…Am putea defini această poezie ca o poezie reductivă, căci autorul decupează din realitate secvențe de mare intensitate metaforică, pe care le asociază unei stări de spirit și le codifică în text, răsfrângând asupră-le o întreagă, subtilă regie a literalității... Toposurile pe care cade accentul poetic în volumul lui Ioan Vintilă Fintiș, toposuri ce mizează pe o specularitate înscenată cu grație, sunt singurătatea și lumina, motive în esența lor antitetice, dar și complementare…Situate într-un spațiu bipolar, al ficțiunii și trăirii, al iluzionării și dezabuzării, poemele acestui volum rezumă un traseu deopotrivă existențial și liric, un destin poetic bântuit de neliniște, singurătate și angoasă, destin circumscris, uneori, prin parabole aluzive, de o semnificativă discreție metaforică, precum în Setea de lumină: ”. (Iulian Boldea, Vatra, 1992)

„Volumul de debut al lui Ioan Vintilă Fintiș, Singurătatea supremă (Editura Labirint, 1991) ne oferă o căutare a identității într-un plan sensibil-fantast, în care raționamentele conceptuale se dizolvă pentru a elibera fondul liric…Ioan Vintilă Fintiș este un poet al transparenței lucrurilor din neodihna cosmică și al transfigurării eului atent la propria înfățișare: „ – Să te macini ca piatra / mereu înlăuntru / Să te subțiezi / săgeată-n săgeată / Să devii o rază / într-un duh de iubire!” (Mai frig decât într-un cântec)... Este prezentă și opțiunea entropică: lumina are sugestia relevării ontologice, este starea fulgurantă care anunță căderea cuvântului dintr-un babilonic turn” (Vasile Spiridon, Poesis, 1993)