Maria Dobrescu

N. 31 martie 1967, Câmpina. Poetă. Fiica Alicsandrei și a lui Ion Dobrescu. Absolventă a Institutului Pedagogic al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1989) și al cursurilor postuniversitare în Științele Educației la Universitatea Transilvania din Brașov (2017), precum și a Facultății de limba și literatura română, specializarea română-engleză la Universitatea „Spiru-Haret” din București (2008) și a Masterului Laba română – identitate și multiculturalism a Universității Transilvania (2017). Profesor de limba și literatura română. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov, din 2023. Membru fondator al Societății Scriitorilor Prahoveni. Debut în antologia de cenaclu Virtualia, Iași (nr.2/2009). În volum a debutat în 2012, cu mireasa de sare (Grinta). A publicat în revistele Neuma, Epithet, Rexpublica, Literadura, Hyperion, Urmuz, Revista nouă, Atitudini ș.a. Organizatoare a numeroase evenimente literare în Câmpina, precum și al proiectului „Câmpina citește” (2010-2011). Premii: Premiul pentru poezie „Cartea anului” la Câmpina, pentru mireasa de sare (2012) și gânduri în cușcă (2013); Premiul „Alexandru Deșliu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Râmnicu-Sărat, 2019, pentru poeme cu Filip.

Opera: poezie: mireasa de sare (Grinta, 2012); gânduri în cușcă (Premier, 2013); poeme cu Filip (Rafet, 2019); Absolution (Neuma, 2022). A publicat în volumul colectiv 6 de inimă neagră (Singur, 2015);

Referințe critice: Ottilia Ardeleanu, Silvia Bitere, Raluca Faraon, Horia Gârbea, Mioara Bahna, Ioan Groșan, Adrian Lesenciuc, Felix Nicolau, Cristina Ștefan, Constantin Trandafir.

„Maria Dobrescu ştie să-şi construiască textele cu migală, atentă la impactul metaforei care sugerează de fiecare dată o abia ascunsă suferinţă” (Ioan Groșan)

„După debutul cu mireasa de sare, premiată anul trecut de doi critici pretenţioşi, gânduri în cuşcă păstrează linia aproape minimalistă, dar viguroasă, a versului şi o conduce în aceleaşi zone pline de miez ale interogaţiei. Aparenţa înşelătoare a concretului este numai un vehicul lunecând spre nostalgia unei împliniri aflate întotdeauna la orizont şi care funcţionează la fel ca acesta: este mereu la aceeaşi distanţă de dorinţa noastră. Ceea ce îmi aminteşte de versurile, dacă nu chiar şi maniera impresionistă a poemelor americanului Stephen Crane: „I saw a man pursuing the horizon; / Round and round they sped.” (Florin Dochia)