Maria Nicolai

N. 29 ianuarie 1979, Mizil. Poetă. Fiica Anei și a lui Dumitru Nicolai. Absolventă a Universității Petrol-Gaze Ploiești, Facultatea de Litere și Științe, profilul Filologie, specialitatea Limba și literatura română/Limba și literatura engleză (2005). Profesor. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2025Afiliată la Societatea Scriitorilor ,,C. Negri'', Galați (2000), Cercul literar ,,Geo Bogza'', Câmpina (2001), Societatea Scriitorilor Prahoveni, Câmpina (2025). Debut cu poezie în revista brașoveană Ecran magazin (1998). Debut editorial cu volumul Inox (Biblioteca Sinteze literare, 2000), distins cu Premiul de debut „Dan David”, Ploiești. Poeme traduse în franceză și macedoneană. Premii literare: Premiul de debut „Dan David”, Ploiești (2020); Premiul „Nichita Stănescu” la Concursul „Roșu vertical”, Câmpina (2000). .

Opera: poezie: Inox (Biblioteca Sinteze literare, 2000); Femei în leasing (Fundația culturală Libra, 2014); Postări pe cord deschis (Eikon, 2022).

Referințe critice: Petronela Apopei, Mioara Bahna, Serghie Bucur, Christian Crăciun, Florin Dochia, Raluca Faraon, Horia Gârbea, Loredana Mihăilă, Codruț Radi, Victor Sterom, Constantin Trandafir.

,,E o permanentă pendulare între ademenirile misterioase de sursă transcendentă (în ton cu o poetică de mult consacrată) și tentația lumii în înfățișările ei cotidiene, între percepția genuină și imperativul construcției deliberate, între exuberanță și înrădăcinare, între ,,stilul înalt'' și ,,gamele minore'', uneori deviate în jurnalism și retorism.'' (Constantin Trandafir)

,,Maria Nicolai este un poet obscur. Nu hermetic, ci obscur. Adică nepreocupată de a da un sens totalizator poemului. Realitatea pare a se destrăma pentru ea în fâșii, ațe, scame pe care le recombină în joacă, să vadă ce iese. Apoi se miră. Este un poet prin excelență ludic și discursiv. Vreau să spun că nu își construiește poemele, ci pornește de la imagini. Lumea ei este o lume de imagini țâșnite dintr-o capacitate perceptivă remarcabilă. Înșiră apoi aceste imagini după o minimă lege a coerenței și își pune de gât aceste mărgele de cuvinte. Principiul de compoziție este simultan unul al contiguității (metaforele se atrag aleatoriu una pe alta) și unul al surprizei (legătura lor cu ideea centrală nu este ușor sesizabilă, de aici obscurizarea voită). Este o poezie care pornește de la o impresie, fie de natură senzorială, fie lingvistică (o asociere după sonoritatea cuvintelor care trezește impresia, de altfel legăturile neașteptate între senzații sau cuvinte, asocierea dezvăluitoare sunt scânteia care aprinde această poezie).” (Christian Crăciun).