Ruxandra Anton

N. 8 mai 1957 în satul Fruntișeni, jud. Vaslui. Este absolventă a Facultăţii de Management Financiar Contabil din Bucuresti şi a Colegiului Universitar de Artă Studium din Galaţi, licenţiată în design publicitar. Membră a Uniuinii Scriitorilor din România, transferată la Filiala Brașov în 2021. A debutat cu poezie în revista Incandescenţe în 1975. A debutat editorial în 2004 cu cartea de poezii Izvorul zidit (Editura Cronica, Iaşi). A publicat poezie, cronici de teatru, cronici de carte, interviuri în Liternet, Teatrul azi, Drama, Timpul, Luceafărul de dimineață, Cronica, Ateneu, Vitralii, Cultura, Antares, Contemporanul. Ideea Europeană, Porto Franco, Hyperion, Axis Libri, Bucovina Literară, Dunărea de Jos ş.a. Este membru fondator al cenaclului literar Noduri & Semne (1985). Este prezentă în antologii şi volume colective publicate în ţară şi în străinătate. Cartea lumilor dispărute a primit premiul pentru cel mai bun volum de poezie la Festivalul Internaţional „Serile de literatură ale revistei Antares” (2011) şi premiile pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011, acordate de Centrul Cultural „Dunărea de Jos” şi de Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România.

Opera: poezie: Izvorul zidit (Cronica, 2004); Cartea lumilor disparute (Tracus Arte, 2011); Nici urmă de dragoste (Eikont, 2017).

Referințe critice: Liviu Antonesei, Victor Cilincă, Eduard Dorneanu, Horia Gârbea, Adrian Lesenciuc, Valeria Manta Tăicuțu, Alexandru Petria, Ion Trif Pleșa, A.G. Secară, Viorel Ștefănescu, Ioan Toderiță, Amalia Voicu, Radu Voinescu.

„O poezie aspră propune Ruxandra Anton în cel de-al doilea volum al său, „Cartea lumilor dispărute” (Ed. Tracus Arte, 2011). Convingător de aspră. Titlul, venind parcă în contrabalans cu „acuzaţia” de „minimalism în felul ei” (adusă primului său volum), se trage de la un poem ce ne aduce aminte de o veche dragoste literară a sa, Borges […]. Scrie în felul ei o metafizică a provizoratului, neîndrăznind să se gândească la o teologie a acestuia. Preferă să-şi ducă suferinţa în vis (p.30), de parcă s-ar întreba avant la lettre unde văd unii fericirea. Din aparenţe şi realităţi, cu câteva măşti memorabile, ne dăruieşte o poezie care te poate bântui mult timp după lectură, nemaiştiind cine este poezia şi cine lumea dispărută.” (A.G. Secară)

„Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, «Cartea lumilor dispărute», editura «Tracus Arte», 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei. «Lana sunt eu», ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, «visele mele povestite de lana», ce-a mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se «umanizează», au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, «poezie strânsă cu uşa», unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.” (Alexandru Petria)