Vasile Macoviciuc

N.24 septembrie 1950, satul Alba, comuna Hudești, județul Botoșani. Poet, eseist. Licenţiat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti (1973). Doctor în Filosofie din 1987. Profesor universitar la Catedra de Filosofie din Academia de Studii Economice din București. Profesor emerit din 2017. Pentru activitatea didactică i s-au acordat Diploma de Excelenţă profesională „Virgil Madgearu”(2006) și titlul de „Profesor Bologna”(2010). Cercetător asociat în cadrul Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, Academia Română (din iulie 2010). Este preocupat de autori, orientări și teme din filosofia contemporană, mai ales din perspectiva contribuțiilor la ontologia umanului. Membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (din 2006) și al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov (din 2020). A publicat și coordonat numeroase studii de specialitate. A debutat în Luceafărul (1971), cu pseudonimul Vasile M. Codri. Debutul editorial cu Versuri pentru caii sălbatici în 1994, Colecția „Akademos” a Editurii Didactice și Pedagogice,coordonată de Irina Petraș. A publicat eseuri, recenzii, cronici literare, articole pe teme de filosofie, cultură, artă în Luceafărul, Contemporanul, SLAST, Viitorul românesc, Națiunea, Alternative, Zig-zag ș.a. și poezie în Bucovina literară, Hyperion, Ateneu, Literatorul, Mișcarea literară, Vatra veche, Târnava, Antares, Aisberg ș.a. A fost inclus în numeroase antologii.

Opera: poezie: Versuri pentru caii sălbatici (Editura Didactică și Pedagogică, 1994); Raft cu insomnii (Editura Didactică și Pedagogică, 1995); Metafizică supt degetul mic (Dacia, 1996); Viaţă la Post-restant [ori_ana.d.ao.ranj.ro] (Paideia, 2005); Azilul de aripi (Vasiliana, 2005); Deschiderea pleoapei (Vasiliana, 2005); Rondeluri pentru caii sălbatici (Cuvântul, 2006); Poeme de-o clipă (Paideia, 2015); Calea florii de cireș [33 probe de muțenie poetică] (Junimea, 2015); Sonetele Orianei (Paideia, 2017); Arhiva ploilor de toamnă (Eikon, 2021); Baletul Nordului (Junimea, 2023);  filosofie: Ispitele fericirii (Editura Didactică și pedagogică, 1995); Filosofie (comunicare.ro, 2002); Iniţiere în filosofia contemporană (Ed. Economică,1999, reed. 2000); Filosofie. Tematizări contemporane (ASE, 2010); Filosofia și experiența sensului (Paideia, 2015, reed. 2022); ș.a. 

Referințe critice: Simion Ajarescu, Al. Cistelecan, Lina Codreanu, Sabina Fînaru,  Marin Ifrim, Adrian Lesenciuc, Rodica Mureșan, Irina Petraș, Ioan F. Pop, Adrian Dinu Rachieru, Gabriela Rusu-Păsărin, Nicolae Savin, Martin Tronaru. 

„Un optzecist întârziat, străin, însă, de orice şablon generaţionist este, negreşit, Vasile Macoviciuc. Vădind debordanţă imagistică în urzeala unor trăiri contradictorii, atent la spectacolul lumesc, el încearcă o conciliere între spiritul ludic şi cel suferitor, prins în capcanele ceremonialului. Vitalismul şi angoasa, jovialitatea şi patetismul, topite într‑un romantism ostentativ‑desuet, „inventând” răni, se pliau – simetrizabil – pe o undă sceptică, cu fulgurante elanuri celeste, contrase într‑un prelung suspin ontologic, îndrăznind puncţii sapienţiale. Acel prim volum, Versuri pentru caii sălbatici (col. Akademos, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994), „feliat” în trei secţiuni, fără a entuziasma, a trezit reacţii. Semnalând, în Luceafărul (nr. 32 / 1995), acest debut (întârziat, cum spuneam), Al. Cistelecan nota că maturitatea scriiturii şi „eficienţa discursivă”, iubind concizia, fără a împiedica unele inadecvări între temele grave şi „retorica voioasă”, juisantă, făceau din poezia sa „o execuţie pe două voci”, împerechind limbaje adversative într‑o, totuşi, „programată unitate simbolică”.”. (Adrian Dinu Rachierul, Contemporanul, 2021)

„În poezia lui Vasile Macoviciuc, privirea aţintită asupra desfăşurării gesturilor cotidiene subminează orice sursă de confort afectiv/ mental, căci întrebările se adresează miezului de neatins al rosturilor fiinţei, iar cel care întreabă ştie de la început că nu va primi niciun răspuns. Dincolo de pojghiţa biciuitoare şi uneori deşucheată a vorbelor (un fel de exerciţiu de admiraţie faţă în faţă cu infinita mlădiere a limbii române), se simte mereu sângerând moralistul, duios-sentimentalul, îngăduitorul gata să domolească răscoala, să clădească echilibre – oricât de fragile –, să ajungă la o împăcare (tensionată) cu sine şi cu lumea. Încă de la început, nu cuminţirea/ cuminţenia mi se părea de aşteptat în versurile viitoare, ci tăişul net al verbului aforistic amuşinat de tăceri.Volumele de versuri semnate de Vasile Macoviciuc decupează ipostaze şi euri lirice succesive convocate într-un bogat simpozion, trasând din tatonări şi tot mai laconice enunţuri, chiar cu o tentă sibilinică uneori, un eu integrat, care îşi asumă feţele multiple şi migrenele, gata să exerseze şi alte „împieliţări” verbale. Se adaugă versurilor mai noi o notă elegiacă, un vătuit scrâşnet crepuscular aspirând la schiţarea unui portret cuprinzător al fiinţei muritoare, înnobilat de recursul la gândul activ.” (Irina Petraș)