Virgil Borcan

N. 21 septembrie 1969, Brașov. Fiul Soniei și al lui Alexandru Borcan. Eseist, critic și istoric literar, traducător. Licențiat în limba franceză (1994) și în limba spaniolă (2023), doctor în filologie al Universității din Craiova (2009). În curs de finalizare a studiilor teologice de licență la Centru „Dumitru Stăniloae” din Paris. Cadru didactic universitar la Universitatea Transilvania din Brașov. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2024. Membru al Association des sciences du langage (ASL), Paris, din 2014 și al Asociației Române a traducătorilor literari (ARTLIT) din 2025. A debutat cu textul „Hoții de buzunare” în Gratuit BV (1996). Debut în volum cu lucrarea Punct și virgulă (Lux Libris, 2013), pentru care a fost recompensat cu Premiul de debut al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, 2015. A tradus în limba română din G. Apollinaire și J.-P. Sartre.

Opera: eseu, critică și istorie literară: Punct și virgulă  (Lux Libris, 2013); La typologie discursive du poeme en prose français (Casa Cărții de Știință, 2015); Efectul de domino (Editura Universității Transilvania, 2020); Cântecul lebedei. Pentru o tipologie discursivă a poemului în proză francez  (Editura Universității Transilvania, 2024). A publicat lucrări de uz didactic: Franceza de nota 10 (în coautorat cu Valentina Borcan, Aula, 2001).

Referințe critice: A.I. Brumaru, Adrian Lesenciuc, Mircea Moț.

„Critica literară practicată de universitarul dr. Virgil Borcan (refuză premeditat recenzia canonică ori exclamarea impresionistă, repudiază rezumatul fidel al operei din vizor ca și pripitele judecăți de valoare), e, în consecință, mai degrabă o mostră de eseism superior, în felul lui Mihai Ralea din Valori, cu deosebirea că dacă gânditorul și eseistul (psihologul și sociologul eminent interbelic) era captivat frecvent, în publicistica ocazionala, de duhul mondenității, contemporanul și prietenul nostru e mai abstras în operă, captat în ideistică (de, cum însuși zice, matricea arhetipala). I s-ar aplica totuși, ca și lui M. Ralea, aprecierea din epoca a lui G. Călinescu: neservindu-i ca obiect de contemplare, opera îi servește mai curând unei lungi călătoriri ideologice: critica fiind acum numai analiza și interpretare ar fi deopotrivă o continuă intelectualizare, criticul urmând a fi in caz numai un creator de puncte de vedere in raport cu opera. Ar arunca, așadar, punți între natură și cultură, iar din raportarea fenomenelor comentate, prin descoperirea de relații surprinzătoare, criticul din această speță face idei.” (A.I. Brumaru, Apologii și navigații, 2019)

„Virgil Borcan are plăcerea comentariului de text, pe care-l realizează în această carte sub semnul tipologiei discursive a poemului în proză. Detaliul este atent privit, fiindcă îi oferă criticului perspecive generoase asupra autorului. O metaforă centrală dintr-un fragment din Louis Aragon, „acest șarpe Ouroboros care concentrează privirile și declanșează contemplarea (în locul unei priviri concupiscente sau a unei reflexii platoniciene) acționează ca un vârtej, proiectând în jurul lui o serie metonimică, o „rafală” de comparații contigue care – virtual- este infinită, căreia nu i se mai cere nici măcar să respecte legile verosimilului” (Mircea Moț)